Crucea Vieții - de Sfântul Ioan Iacob Hozevitul
Un creştin odinioară
Tot se căina mereu:
Grea mai este crucea asta
Ce mi-a dat-o Dumnezeu!
Cum o dau nu-mi merge bine,
De necazuri nu mai scap,
Şi muncesc din greu ca boul
Până cad lângă “proţap”!
Iară alţii sunt mai leneşi
Şi trăiesc mai în belşug,
Numai mie (vorba ceia)
“Boii nu-mi mai trag la jug”!
Şi ofta creştinul nostru
Şi era mereu cârtind:
Nimeni nu putea odată
Să-l audă mulţumind.
Însă cel de sus Părinte
Care-ajută pe “mişel”
Căutând din cele Sfinte
Cercetatu-l-a pe el.
A trimes la el un Înger
Noaptea când dormea trudit
Şi luând pe om de mână
L-a urcat pe deal la Schit.
Se făcea că este ziua
Şi erau numai ei doi
Între nişte cruci frumoase
Felurite, după soi.
Unele erau de aur
Altele din fier şi lemn,
De argint şi de aramă,
Fiecare cu un semn.
Zicea îngerul atuncea:
“Ia-ţi o cruce, care vrei!
Numai potriveşte-o bine
Şi te-ntoarce la bordei!”
Lacom, el apucă-n grabă
Cea de aur mai întâi,
Începând s-o tăbârcească
Pe voinici umerii lui.
De prea multă strălucire
Nu te poţi uita la ea,
Dar voind ca s-o ridice,
Vede că-i nespus de grea.
Se mai uită, iar încearcă,
Până ce îşi ia de seamă
Să-şi aleagă altă Cruce
Tot frumoasă, de aramă.
Dar în ciuda lui ş-aceea
– Pentru dânsul – este grea,
Cea de marmură mai tare,
Cea de fier cam tot aşa.
Lângă ele mai la vale
Vede sub un copăcel,
Cruce de stejar uşoară,
Numai bună pentru el.
O ridică deci şi pleacă,
Iară Îngerul pe drum
Îl întreabă pentru cruce,
Dacă-i mulţumit acum.
“Slavă Domnului, răspunde,
Tare-s mulţumit de ea,
Că din toate numai asta
Este după vlaga mea!”
Îngerul atunci îi zice:
“Omule nemulţumit!
Pentru Crucea vieţii tale
Totdeauna ai cârtit!
Astăzi te-am adus anume
Ca să-ţi fie ţie semn
Ca nici una nu poţi duce,
Decât crucea cea de lemn.
Asta este “Crucea Vieţii”
Dată ţie de când eşti,
Deci lui Dumnezeu dă slavă
Şi de-acum să nu cârteşti.
Cele de metaluri scumpe
Sunt a oamenilor sfinţi,
Cari sufăr pân-la sânge,
Întru grele nevoinţi.
Iară tu cu sărăcia
Lesne te vei mântui,
Dacă vei păzi credinţa
Şi răbdând vei mulţumi!”
Sfântul Ioan Iacob cel Nou (Hozevitul)
este unul dintre cei mai recenți sfinți din Biserica Ortodoxă Română, cu metania din Mănăstirea Neamț, care s-a nevoit 24 de ani în Țara Sfântă, atât pe valea Iordanului, cât și în pustiul Hozeva, constituindu-se într-un model veritabil de viețuire în Hristos în era contemporană. Biserica l-a rânduit ca pildă vie de credință și de viețuire creștinească, înscriindu-l în calendarul ortodox la data de 5 august.
În anul 1947 este hirotonit diacon, la 13 mai, în Biserica Sfântului Mormânt, cu aprobarea Patriarhului României. În același an, Cuviosul Ioan Iacob este hirotonit preot în biserica Sfântului Mormânt de arhiereul Irinarh, fiind numit de Patriarhia Română egumen la Schitul românesc Sfântul Ioan Botezătorul de pe Valea Iordanului (înființat atunci de Patriarhia română), aproape de locul unde S-a botezat Domnul nostru Iisus Hristos.
Timp de 5 ani, cât a dus această ascultare, Cuviosul Ioan Iacob a săvârșit zilnic toate sfintele slujbe, în limba română, a tradus numeroase pagini din Sfinții Părinți cu învățături pentru călugări și pelerini; a compus un bogat volum de versuri duhovnicești, a înnoit chiliile și biserica schitului și, mai ales, viața duhovnicească din schit, ostenindu-se mult pentru primirea pelerinilor din țară, pe care îi spovedea, îi împărtășea și le dădea sfaturi mântuitoare de suflet.
Noaptea, însă, se nevoia singur, neștiut de nimeni, fie în chilie, fie ieșind să se roage pe valea Iordanului, încercând să urmeze, după putere, Cuvioasei Maria Egipteanca. Nevoința lui era aceasta: ziua nu mânca nimic până la apusul soarelui și rostea neîncetat rugăciunea din inimă, iar cu mâinile lucra la grădină, la întreținerea schitului și odihnea cu dragoste pelerinii care poposeau acolo. Noaptea săvârșea slujbele rânduite, spovedea închinătorii și se retrăgea câteva ore la liniște într-o peșteră de pe malul Iordanului, iar dimineața se întorcea la schit cu chipul luminat.
În vara anului 1960, era bolnav și suferea toate cu multă răbdare. Simțindu-și sfârșitul aproape, miercuri 4 august, s-a împărtășit cu Sfintele Taine, iar joi dimineața, 5 august 1960, la orele 5 și-a dat sufletul în mâinile lui Iisus Hristos, la vârsta de numai 47 de ani. După trei zile, a fost înmormântat în aceeași peșteră de egumenul mănăstirii Sfântul Gheorghe, arhimandritul Amfilohie. Știuse mai dinainte data sfârșitului său, pe care și-a însemnat-o pe peretele peșterii. A fost înmormântat în peștera în care s-a nevoit și care s-a umplut, în timpul slujbei, de nenumărate păsărele, hrănite până atunci zilnic de cuviosul Ioan.
După 20 de ani, la 8 august 1980, trupul său a fost aflat întreg, nestricat de vreme, răspândind bună mireasmă, semn că l-a preamărit Dumnezeu și l-a numărat în ceata sfinților, pentru nevoința și sfințenia vieții sale de pe pământ. O mare bucurie duhovnicească i-a cuprins pe toți. La 15 august 1980, același egumen i-a pregătit raclă sculptată în lemn de chiparos, l-a așezat în ea, cu mare cinste, și l-a dus în procesiune, împreună cu câțiva arhierei de la Patriarhia Ortodoxă din Ierusalim și cu mii de pelerini care au venit la praznicul Adormirii Maicii Domnului, hramul acestei mănăstiri, depunând Sfintele Moaște în biserica cu hramul Sfântul Ștefan din incintă, unde se află și moaștele Sfântului Gheorghe Hozevitul.
De atunci, vin zilnic pelerini ortodocși, și chiar catolici, ca să se închine la moaștele Cuviosului, cerându-i ajutorul, pe care, toți cei ce se roagă cu credință, îl primesc. Această strămutare a moaștelor Sfântului Ioan s-a făcut cu binecuvântarea patriarhului Benedict al Ierusalimului. El este cinstit de toți ortodocșii, dar, mai ales, de cei din România, Grecia, Cipru și Țara Sfântă.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, luând în considerare sfințenia vieții Cuviosului Ioan Iacob, și văzând cinstitele sale moaște, l-a trecut în rândul sfinților, la data de 20–21 iunie, 1992, sub numele de „Sfântul Cuvios Ioan de la Neamț – Hozevitul”, fixându-i-se prăznuire pe ziua de 5 august, data mutării lui la cele veșnice. (sursa: orthodoxwiki)